CRESTINI PERSECUTATI

Persecutarea crestinilor in Imperiul Roman


Astia crestini adevarati , nu ca in zilele noastre  nu te pune pe ganduri sa-ti schimbi ceva in viata!!!!

Persecutarea crestinilor are o istorie indelungata, incepand din anul 64 si pana in secolul al IV-lea, incheiata cu Edictul de la Milano din 313. Odata cu aparitia si raspandirea noii religii in Imperiul Roman, au aparut si persecutiile impotriva crestinilor. Crestinii erau considerati adoratori ai unui zeu pagan si strain – caci refuzau sa aduca jertfe zeilor romani si in afara societatii. Nero a fost primul si unul dintre cei mai cruzi persecutori – imparatul care a dat foc Romei, dand vina pe crestini, care au fost imediat proclamati dusmani ai omului, atentatori la viata poporului, a imparatului si a statului roman. Martirii ramasi in memoria umanitatii din aceasta perioada au fost Sfintii Petru si Pavel. Dupa o scurta perioada de pace intre crestini si adoratorii zeilor antici, persecutarea crestinilor revine in forta in anul 90, odata cu venirea la tron a lui Domitian. Acesta, pentru a ajuta vistieria publica a Imperiului, impune platirea unei taxe iudaice, pentru evrei si crestini – care se ghideaza si dupa Vechiul Testament. Crestinii insa refuza plata acestei taxe nedrepte, lucru care ii da un imbold imparatului in inceperea persecutiilor. Crestinii din paturile superioare erau exilati, iar cei din masa populatiei torturati si executati in mod barbar. Care era de data aceasta crima de care se faceau ei vinovati? Ateismul – caci, dupa cum s-a mentionat, ei refuzau sa se inchine la zeii pagani ai Imperiului. Martirii – precum Sfantul Ioan Evanghelistul – erau supusi unor torturi ingrozitoare, apoi exilati sau executati prin rastignire sau ardere pe rug. Dupa inca o scurta perioada de pace, persecutarea crestinilor incepe iarasi cu imparatul Traian, din anul 98 si pana in 117. Crestinii care nu acceptau sa isi lepede credinta si sa se inchine zeilor romani trebuiau torturati si omorati. Martiri ramasi in memorie au fost in aceasta perioada Sfantul Simon – rastignit si Sfantul Ignatiu al Antiohiei – ucis in arena de lei. Pana in anul 161 – cand vine la domnie Marcus Aurelius, persecutarea crestinilor nu a prezentat decat cateva cazuri rasfirate. In timpul domniei sale insa, crestinii nobili erau exilati – ca si pana acum, iar cei de conditie modesta erau ucisi. Persecutarea crestinilor continua si sub domnia lui Septimius Severus, din 202 pana in 211, timp in care numerosi martiri – in special cei care s-au convertit acum la crestinism au avut de suferit, vechii crestini fiind relativ tolerati – erau ucisi intr-un mod oribil: erau aruncati in arena cu lei, leoparzi sau ursi. Dupa inca o scurta perioada de liniste si pace, imparatul Maximian Tracul, din 235, ataca brutal intreaga comunitate crestina. Persecutarea crestinilor se opreste apoi o perioada, in special odata cu domnia lui Filip Arabul, din 244 pana in 249, primul imparat crestin al Imperiului Roman. Insa pacea nu a durat mult: in 249, imparatul Decius porneste iarasi la persecutarea tuturor crestinilor care nu doreau sa se lepede de credinta lor si sa adere la religia oficiala. Urmeaza alte persecutii sub domnia lui Valerianus, din 257, cu scopul de a fura bogatiile crestinilor si domeniile bisericilor. Domnia acestui imparat a durat insa doar un an, urmand fiul sau la tron – Galilenus – care da Edict de toleranta pentru religia crestina si le restituie acestora averile si domeniile confiscate. Persecutarea crestinilor cunoaste o trista inflorire sub imparatul Diocletian – din 284 pana in 305 – care demoleaza bisericile, arde cartile crestine, le refuza crestinilor dreptul de a detine functii publice in tot Imperiul Roman. Refuzul de a te inchina zeilor pagani era pedepsit cu moartea, iar crestinii din paturile inferioare ale societatii erau facuti sclavi. Aceasta persecutare continua cu Galerius, care ordona uciderea in masa a tuturor crestinilor – indiferent de conditia sociala – si arderea arhivelor Sfantului Scaun. Spre sfarsitul vietii, grav bolnav, acest crud imparat va da un Edict de toleranta. Persecutarea crestinilor ia sfarsit odata cu domnia imparatului Constantin cel Mare, care in 312 da un Edict de toleranta pentru religia crestina, edict ce devine anul urmator Edict de libertate a cultului crestin. Constantin cel Mare a fost poate cea mai importanta figura politica care a venit in ajutorul noii religii: dupa ce venit la putere, a interzis imediat orice persecutare a crestinilor, impunand si restituirea averilor sau domeniilor confiscate anterior acestora. Constantin a sustinut biserica si a subventionat-o din fonduri publice, acordand si privilegii clerului. In anul 312, Constantin cel Mare a trecut la crestinism, renuntand la adorarea zeilor pagani si in 337 – cand a inceput sa se simta rau, a fost botezat. Constantin cel Mare insa s-a considerat ca slujitor al lui Dumnezeu chiar inainte de a trece la crestinism. De ce atata ura si perseverenta in persecutarea crestinilor? In primul rand, pentru ca crestinii erau vazuti ca fiind o amenintare la adresa religiei de stat, oficiale. In al doilea rand, din frica general-umana fata de tot ceea ce este nou, diferit si necunoscut. Crestinii – fiind siliti sa isi tina slujbele religioase pe ascuns, deveneau in imaginatia maselor – ajutata de catre cei cu interese – adoratori ai unui zeu macabru, caruia ii ofereau ca sacrificii bebelusi, bandu-le sangele si consumandu-le acestora carnea. Imagini macabre, inflorite in mintea umana captivata de secretul impus de crestini, care nu destainuiau strainilor – din precautie – ce inseamna Sfanta Euharistie (ce simbolizeaza painea si vinul). O alta cauza a urii fata de crestini o constituia refuzul lor incapatanat de a se inchina sau de a accepta realitatea zeilor pagani – zei ai Imperiului – refuz care ii provoca pe romani prin atitudinea de superioritate – si astfel, crestinii ajungeau sa fie acuzati de ateism. In plus, faptul ca pentru romani, crestinii si evreii erau doua secte ale aceleiasi religii (nu se facea distinctia dintre cele doua religii) a provocat ca ura impotriva iudeilor sa fie propagata si impotriva crestinilor. Insa persecutarea crestinilor nu a facut decat sa intareasca aceasta religie in constiinta colectiva: o religie pentru care merita ca atatia oameni sa moara de buna-voie a impus respect si curiozitate. Crestinii au devenit din ce in ce mai raspanditi in tot Imperiul Roman – chiar si in timpul persecutiilor despre care s-a vorbit – pentru ca, in secolul al III-lea, sa se raspandeasca si in afara Imperiului. Preceptele noii religii: bunatate, credinta, umilinta, bogatie sufleteasca, generozitate, sacrificiu au castigat inima si mintea populatiei incet-incet, fapt care poate nu s-ar fi intamplat daca crestinismul nu ar fi fost atat de contestat si prigonit. Insa forta cu care unii martiri s-au ridicat deasupra persecutiei a impresionat odata pentru totdeauna mentalitatea colectiva.